Ultimele lui cuvinte, de Gillian McAllister (recenzie)

 Am ajuns, în sfârșit, să citesc  „Ultimele lui cuvinte”, de Gillian McAllister, după ce i-am tot amânat lectura o bună perioadă.

 Văzusem extrem de multe materiale pozitive despre cărțile autoarei, descoperisem voci care o comparau cu o veritabilă Agatha Christie contemporană și, evident, am devenit interesat. Mai mult, trecând mereu pe lângă cărțile ei aliniate frumos în propria bibliotecă, începusem să simt o oarecare frustrare că nu ajunsesem încă să le parcurg.

 Uite că acum a venit momentul să schimb această situație.

 Despre ce este vorba?

 Intriga o are în prim-plan pe Camilla, un agent literar care se pregătește să revină la birou după terminarea concediului de maternitate. Însă, fix în acea dimineață, soțul ei - Luke, pe care îl știa un familist convins și un om absolut normal - dispare, lăsând în urmă doar un bilet neterminat. Câteva ore mai târziu, șocul devine total, căci Camilla vede la știri cum același Luke ia ostatici într-un depozit abandonat din Londra. 

Luke i-a spus odată că întotdeauna o va săruta de „la revedere”. „Nu voi fi niciodată unul dintre acei oameni care uită. Sau, mai rău, care să dea un pupic pe obraz!”
Dar a făcut-o?
Ia biletul.

Dacă se întâmplă ceva scrie pe o parte. Ce? Dacă se întâmplă ceva? Și tăiat? Cam ține bucata de hârtie în lumină. O întoarce. A fost așa de încântător cu voi două. Lx.
Poate acel Dacă se întâmplă ceva e scris mai demult. Principalul bilet este acesta cu siguranță? Un bilețel cu privire la sfârșitul concediului maternal. A fost așa de încântător. Poate un soi de noroc?
Nu mai scrie nimic altceva.

 Din acest punct zero, cartea face un salt de șapte ani, timp în care protagonista încearcă să-și refacă viața din cioburi, să-și crească fiica singură (nu chiar singură, căci o are și pe sora sa alături) și, folosindu-se de un manuscris misterios apărut în peisaj, să dezlege marele puzzle: ce anume a împins un soț model la un asemenea gest extrem și câte secrete ascundea, de fapt?

 Cum a fost experiența de lectură? 

 Categoric, diferită. Nimic nu te pregătește pentru stilul atipic al lui McAllister. Cred că putem fi cu toții de acord că trăim într-o perioadă în care algoritmul marilor aplicații ne modifică modul în care consumăm informație. M-a schimbat și pe mine, pot observa clar acest lucru. Plutește o oarecare nerăbdare în aer, o nevoie de a rezolva totul instantaneu, nevoie care se manifestă tot mai tare și în preferințele literare. Citind autori precum Freida McFadden sau John Marrs, ești obișnuit să fii purtat prin poveste cu o mare rapiditate, fiind practic lipit de intrigă printr-un ritm carismatic și, pe alocuri, simplist.

 Cu Gillian McAllister, lucrurile stau la polul opus. Nu exagerez cu absolut nimic când spun că acesta este, de departe, cel mai dens stil de scriere pe care l-am întâlnit într-un thriller. Pe parcursul cărții, plonjezi efectiv în trăirile Camillei, în modul ei de a procesa trauma soțului și viața incertă care i se profilează înainte. Îi diseci modul de a gândi, îi înțelegi tendința de a se izola de realitate prin lectură (totul fiindu-ne livrat printr-o narațiune chiar neobișnuită - la persoana a treia). Același tratament i se aplică și investigatorului Niall. 

 Pe de o parte, este reconfortant să ai parte de un asemenea nivel de profunzime, dar, inevitabil, această abordare posedă și un revers al medaliei. Pentru mine, un cititor de thriller avid, uneori a fost parcă un pic prea mult. Deși McAllister este o autoare desăvârșită (căci este capabilă să te țină ancorat în această mare de sentimente și introspecții), sunt absolut convins că romanul ar fi funcționat la fel de bine dacă ar fi fost scurtat cu aproximativ 150 de pagini.

 Înțeleg, desigur, nevoia unui build-up pentru acel deznodământ. A fost esențial să asimilăm toate aceste nuanțe pentru a decoda acțiunea, pentru că finalul a necesitat o înțelegere aprigă a personajelor. De altfel, ideea acelui manuscris inserat în poveste a fost, de departe, aspectul meu preferat.

 Cu toate acestea, am rămas cu impresia că anumite pasaje ar fi putut fi condensate. Totodată, am avut o și mică reținere în privința anumitor explicații legate de cei șapte ani de absență. Îmi este greu să cred că poți scăpa din vizorul unui sistem de forțe de ordine atât de riguros precum poliția britanică cu atâta ușurință.

 Dar merită citită cartea?

 Fără doar și poate. Trecând peste aceste mici hibe legate de ritm și de realismul procedural, „Ultimele lui cuvinte” rămâne o carte care te face să gândești. Ceea ce  o transformă într-o experiență recognoscibilă, departe de a fi doar un page-turner oarecare, este faptul că Gillian McAllister se dovedește a fi o fină cunoscătoare a psihologiei umane. 

 Dacă îți dorești o lectură densă, introspectivă, care analizează la sânge vulnerabilitățile minții și limitele încrederii într-un cuplu, atunci aceasta este o poveste în care merită să te pierzi.

Poate că mintea ei deja știa ce se va întâmpla și a cufundat-o în aceste amintiri, deoarece le aude în timp ce stă la marginea drumului în aerul cald al verii.
Două focuri de armă despre care știau cu toții că vor veni.
Două focuri de armă și două ecouri, și Luke dispare din mintea sa.
Ea așteaptă un moment într-un calm tăcut, în același mod în care știi că vei simți durerea după ce te rănești singur, dar durează câteva secunde până o simți. 

• Notă: 3.25/5;
• Pagini: 432;
• Editură: Bookzone;
• O poți găsi aici.