Madona în haină de blană, de Sabahattin Ali, o carte precum un vis (recenzie)
byCristian Pistol-
„Crezi că știi ce înseamnă dorul, iar apoi citești Madona în haină de blană.”
Am citit această propoziție într-o recenzie de pe Goodreads imediat după ce am terminat cartea. M-am oprit câteva momente și m-am gândit că, pentru prima dată după mult timp, cineva reușise să rezume în doar câteva cuvinte ceea ce simțeam și eu în legătură cu o carte :)
Am început „Madona în haină de blană” fără să știu aproape nimic despre ea. Nu aveam așteptări, nu citisem prea multe păreri și nici nu-mi construisem în minte vreo imagine despre poveste.
Dar despre ce este, de fapt, vorba?
Romanul îl urmărește pe Raif Efendi, un funcționar banal, retras și aproape invizibil pentru cei din jur. La început îl cunoaștem prin ochii noului său coleg de serviciu, care încearcă să înțeleagă omul tăcut din fața lui. Însă Raif este genul de personaj despre care îți dai seama foarte repede că ascunde ceva, iar când jurnalul său ajunge în mâinile naratorului inițial, înțelegi și de ce.
Cu ani în urmă, aflat la Berlin, Raif intră într-o galerie de artă și rămâne fascinat de autoportretul unei femei. Revine zi după zi doar ca să privească tabloul, până când o întâlnește chiar pe cea care l-a pictat: Maria Puder.
Maria este opusul lui Raif. Independentă, directă, sigură pe ea și complet diferită de orice femeie pe care o cunoscuse până atunci. Între cei doi apare o relație aparte, una construită încet, prin conversații, prin idei, printr-o nebunie și prin promisiunea de a nu cere nimic. Și tocmai acest aspect face ca legătura respectivă să fie atât de intrigantă. Bineînțeles, lucrurile nu rămân așa.
Tatăl meu a murit când eram încă foarte mică. Am rămas doar eu și mama. Ea era femeia supusă prin excelență. Își pierduse abilitatea de a trece prin viață de una singură sau, mai degrabă, nu o avusese niciodată. De la vârsta de șapte ani, eu am fost cea care a preluat conducerea. Eu am devenit cea care o îndruma, o sfătuia și o susținea. Nu exista niciun bărbat care să se afle deasupra noastră. Așa că, în mod firesc, am fost dezgustată de fanteziile deșarte ale tovarășilor mei. Nu am învățat niciodată - sau nu am vrut să învăț - cum să-i fac pe băieți să mă placă. Nu am roșit niciodată în preajma lor și nici nu am așteptat complimente. Acest lucru m-a făcut să devin îngrozitor de izolată. Prietenele mele aveau dificultăți în a găsi lucruri în comun cu mine. Nu aveau niciun interes să fie autentice: preferau să fie obiectul dorinței bărbaților și să se comporte ca niște păpuși. Nu am putut nici să mă împrietenesc cu băieții. Ei căutau întotdeauna un punct sensibil, iar când vedeau că nu există, când vedeau că sunt la fel de puternică ca ei, fugeau. Așa am ajuns să înțeleg cum își dobândesc bărbații puterea și ambiția; nu există nicio altă creatură pe acest pământ care să alerge după un succes atât de ușor, și nicio altă creatură atât de mândră, arogantă și egoistă, dar în același timp lașă și încrâncenată. Odată ce am devenit conștientă de toate acestea, mi-a fost imposibil să mai iubesc cu adevărat bărbații...
Un eveniment important îl obligă pe Raif să se întoarcă în Turcia, iar viața lui continuă într-o direcție complet diferită, căci Maria, după câteva luni, încetează să-i mai scrie. Motivul este unul important pentru poveste, dar menționându-l aș dezvălui prea mult.
Newsletter Compact
Îți place ce citești?📚
Susține acest blog de carte abonându-te la newsletter sau urmărindu-mă online :)
😊 Gata! Mulțumesc pentru abonare!
A apărut o eroare. Te rugăm să încerci din nou.
Respect confidențialitatea ta. Te poți dezabona oricând.
Și nu, povestea pe care tocmai am rezumat-o nu explică de una singură nici pe departe de ce această carte este atât de apreciată.
Dacă ar fi să descriu romanul într-un singur cuvânt, acela ar fi vis.
Nu exagerez când spun că personajele nu par să trăiască în aceeași lume cu ceilalți oameni. Au un mod ciudat de a privi viața, de a iubi și de a vorbi. Totul este melancolic, aproape plutitor. De multe ori aveam impresia că citesc mai degrabă despre niște suflete decât despre niște oameni care s-ar vrea reali.
Citind-o, nu am putut să nu mă gândesc la „Nopți albe”, de Dostoievski (pentru că împărtășesc aceeași atmosferă: melancolia, sentimentul că trăiești o iubire care pare imposibil de încadrat în realitate, personaje care simt totul la o intensitate aproape dureroasă etc.).
Totuși, trebuie să existe și câteva minusuri. Iar cel mai mare, pentru mine, este chiar Raif.
Înțeleg timiditatea lui. Înțeleg că Berlinul este un cadru nou și că Maria îl scoate complet din zona lui de confort. Problema a fost că, la un moment dat, personajul a început să mă obosească prin atitudinea lui. Parcă refuza să evolueze. Refuza să ia inițiativa. Refuza să lupte. Era pur și simplu opac în anumite situații.
Cu cât Maria devenea mai hotărâtă, mai practică și mai curajoasă, cu atât Raif părea că se retrage și mai mult în propria pasivitate. Există personaje contemplative care fascinează, dar Raif, în anumite momente, m-a făcut pur și simplu să-mi doresc să ia, în sfârșit, o inițiativă.
Dar pentru mine nu mai exista nicio speranță de a mă cufunda înapoi în vechea mea letargie. Eram hotărât ca, oricât voi trăi, să călătoresc în lung și în lat, să întâlnesc oameni a căror limbă o cunoșteam sau nu, și, oriunde mă voi duce, să o caut pe Maria Puder. Aveam să o caut pe Madona în haină de blană în fiecare pereche de ochi. Știam deja că nu o voi găsi niciodată. Totuși, nu-mi stătea în putere să renunț la căutările mele. Mă condamnase la căutarea perpetuă a unui cifru, a unei persoane care nu exista. Nu ar fi trebuit să-mi facă asta niciodată.
Mai există un aspect care mi s-a părut interesant. Nu l-aș numi neapărat un defect, dar mi-a atras atenția. Prima parte a romanului este narată de colegul lui Raif, iar apoi povestea este preluată de jurnalul său. Cu toate acestea, eu nu am simțit aproape nicio diferență între cele două voci. M-aș fi așteptat ca schimbarea de perspectivă să fie mai evidentă și fiecare narator să aibă propria identitate, dar, pentru mine, nu a existat nicio diferență.
Și totuși, verdictul?
Cred că „Madona în haină de blană” este una dintre acele cărți care îți oferă o anumită stare particulară, pe care ți-ai aduce-o aminte și peste foarte mulți ani. Nu impresionează prin acțiune și nici prin răsturnări spectaculoase, dar tocmai prin atmosferă, prin felul în care vorbește despre nevoia de a fi înțeles și despre iubirile care nu dispar nici după ce viața merge mai departe.
Este genul de roman care îți demonstrează că o singură întâlnire poate schimba definitiv un om. Nu pentru câteva luni. Nu pentru câțiva ani. Ci pentru tot restul vieții.
Nici măcar acum, după atâția ani, nu pot descrie torentul de emoții care m-a învăluit în momentul acela. Îmi amintesc doar că stăteam, încremenit, în fața unui portret de femeie îmbrăcată cu o haină de blană. Ceilalți vizitatori treceau pe lângă mine, nerăbdători să vadă restul expoziției, dar eu nu mă puteam mișca. Ce avea portretul acela? Cuvintele nu vor fi suficiente, știu. Tot ce pot spune este că avea o expresie ciudată, extraordinară, arogantă și aproape sălbatică, una pe care nu o mai văzusem niciodată la o femeie. Însă, deși acel chip era complet nou pentru mine, nu puteam să nu simt că îl mai văzusem de multe ori. Cu siguranță cunoșteam chipul acela palid, părul șaten închis, sprâncenele întunecate și ochii aceia negri care vorbeau despre angoasă eternă și hotărâre...
a(1).png)
a(1).png&description=Madona în haină de blană, de Sabahattin Ali, o carte precum un vis (recenzie)){kind=link}