Citești un clasic, ai o părere bună despre el, deschizi Goodreads și vezi cum acel titlu pe care îl credeai adulat de toată lumea este, de fapt, intens contestat :)
Cam acest lucru s-a întâmplat cu „Dracula”, de Bram Stoker, în cazul meu.
Totuși, puțin context. La începutul acestui an, mi-am propus ca 2026 să fie anul clasicilor pentru mine. Până în acest moment, pot spune că m-am ținut destul de bine de această rezoluție, trecând prin „Frankenstein, „Utopia, „Madona în haină de blană”, „1984”, „Minunata lume nouă” și „Portretul lui Dorian Gray”. Astfel, cursul firesc m-a dus spre „Dracula”, o carte esențială pentru contextualizarea literaturii gotice și, implicit, a culturii europene.
Observându-mi evident grimasa, contele s-a retras și, cu un zâmbet cumva sinistru, care îi dezvelea mai mult dinții proeminenți, s-a așezat din nou în cealaltă a șemineului. Am tăcut amândoi o vreme, iar când m-am uitat spre fereastră, am văzut primele dâre palide ale zorilor. O liniște ciudată părea să se fi lăsat peste tot, însă am auzit, venind parcă din vale, urletele multor lupi. Ochii contelui au strălucit și el a spus:
— Auzi-i – copiii nopții. Ce muzică fac!
Văzându-mi probabil expresia cu totul nedumerită, a adăugat:
— Voi, locuitorii orașelor, nu puteți înțelege trăirile vânătorului. Apoi s-a ridicat și a zis: Cred că ești obosit. Camera îți este pregătită, iar mâine poți să dormi cât vrei. Eu trebuie să lipsesc până după-amiază, așa că dormi bine și visează bine!
Ca să înțelegem de ce cartea aceasta este un titan, simt nevoia unei scurte paranteze despre cum a luat naștere acest mit. Conceptul de „vampir” este puternic înrădăcinat în folclorul est-european (creaturi ale nopții, superstiții rurale), dar intrarea sa oficială în „lumea bună” a literaturii s-a întâmplat treptat. Primul care i-a dat o alură aristocratică a fost John Polidori în 1819, prin nuvela Vampirul (inspirată chiar de Lord Byron). Apoi a urmat Carmilla a lui Sheridan Le Fanu în 1872, o operă care a introdus o doză intensă de mister feminin. Dar abia în 1897, Bram Stoker a adunat toate aceste elemente, le-a rafinat și le-a transformat în legenda de astăzi. Partea cu adevărat amuzantă (și fascinantă aș zice) este că Stoker, care era de fapt un irlandez ce lucra ca manager de teatru la Londra, nu a călcat în viața lui în Transilvania. A creat cea mai hipnotică și înspăimântătoare variantă a acestui spațiu doar din cercetări făcute prin biblioteci.
Și totuși, cum a fost experiența de lectură?
Neobișnuită, categoric. În primă fază, am fost fascinat de carte. Povestea debutează cu jurnalul naivului avocat Jonathan Harker, care ajunge în inima Transilvaniei pentru a perfecta o serie de afaceri imobiliare. Ignorând avertismentele oamenilor cu care interacționează pe drum, Harker ajunge prizonier în castelul sumbru al contelui Dracula. Atmosfera construită aici este absolut excepțională. Este un decor claustrofobic, plin de spaime și taine, care îți dă fiori reci, iar contele, prin alura sa înșelătoare și cameleonică, este un personaj de care nu te poți dezlipi.
Dar..? Pentru că, știți deja, aproape mereu există un „dar”.
Ulterior, acțiunea se mută în Anglia, unde se încropește acea echipă celebră (Van Helsing, John Seward, Mina, etc.) pentru a face față amenințării contelui și vampirilor recrutați de el. Din punct de vedere al intrigii, nu am nimic de reproșat – povestea rămâne ingenioasă.
Cu toate acestea, ritmul poveștii încetinește treptat. Pot spune cu mâna pe inimă că această carte putea fi mai scurtă cu măcar 150 de pagini fără să piardă absolut nimic din esență. Am observat că aceasta a fost, de fapt, și marea supărare a multor cititori de pe Goodreads.
Eu aș mai adăuga și „problema” stilului epistolar. Romanul este construit exclusiv din jurnale, scrisori și telegrame. Pe cât de bine a funcționat acest stil la început (pentru că îți oferă o intimitate a gândurilor personajelor și, până la urmă, un farmec), pe atât am simțit că limitează dinamismul în momentele-cheie de la final. Confruntarea decisivă împotriva contelui, care ar fi trebuit să repreinte apogeul acțiunii, este povestită pe repede înainte din cauza acestor constrângeri de format, lăsându-te un pic cu ochii în soare.
Un alt aspect care mi s-a părut super interesant de observat a fost analiza rolurilor de gen din carte. Evident, nu sunt o persoană care să impună cu forța concepțiile moderne asupra unor cărți scrise în epoca victoriană și nici nu diminuez valoarea lui Dracula din acest motiv. Dar, având parte de o lectură de o întindere atât de mare, m-am gândit la un moment dat că s-ar putea scrie o întreagă lucrare de licență pe tema asta. Modul în care este pusă în antiteză puritatea tradițională a Minei cu sexualitatea deblocată (și pedepsită aspru) a lui Lucy reflectă perfect anxietățile acelei perioade legate de conceptul de The New Woman (Femeia Nouă, independentă). Este o dinamică pur și simplu fascinantă dacă îți place să citești printre rânduri.
Cu toate acestea, merită cartea citită?
Nu încape îndoială că merită. Dincolo de ritmul inegal, „Dracula” reușește să fie o operă care nu degeaba și-a pus o amprentă colosală asupra literaturii și cinematografiei. Este o lectură fundamentală pentru oricine vrea să înțeleagă de unde a pornit estetica întunericului în cultura pop de azi. Un must read clasic, pe care te bucuri că l-ai citit atunci când îl așezi din nou în bibliotecă.
Am văzut capul lui Dracula apărând pe o fereastră. Nu i-am zărit fața, dar îl cunoșteam după gât și după mișcările spatelui și ale brațelor. În niciun caz nu mă puteam înșela în privința mâinilor, pe care avusesem ocazia să le studiez de atâtea ori. La început am fost interesat și oarecum amuzat, pentru că e uimitor ce lucruri mărunte pot interesa și amuza pe cineva atunci când este prizonier. Sentimentele mi s-au transformat însă în repulsie și teroare când l-am văzut pe conte ieșind încet complet pe fereastră și începând să se târască pe zidul castelului deasupra prăpastiei înspăimântătoare, cu fața în jos și cu mantia desfăcută în jurul lui aidoma unor aripi mari. La început nu mi-a venit să cred ochilor. Am crezut că este o iluzie cauzată de lumina lunii, un efect ciudat al umbrelor, dar am continuat să privesc, și nu putea fi o nălucire. I-am văzut degetele de la mâini și picioare prinzând colțurile pietrelor dintre care mortarul se tocise de-a lungul anilor și folosind astfel toate proeminențele și denivelările ca să se deplaseze în jos cu o viteză considerabilă, la fel cum o șopârlă se mișcă pe un zid.
- Notă: 4/5;
- Pagini: 560;
- Editură: Bookzone;
- O poți găsi aici.
){kind=link}