.png)
Romanul „Istanbul, Istanbul”, de Burhan Sönmez, este o poveste neconvențională, despre oameni și locuri, dar mai ales despre modul în care mintea umană își croiește drum spre libertate atunci când corpul rămâne captiv.
Acțiunea se desfășoară aproape integral într-o celulă subterană, într-un spațiu fără lumină, unde timpul este fragmentat de interogatorii și de momentele de așteptare dintre ele. Personajele principale sunt un doctor, studentul Demirtay, frizerul Kamo și unchiul Küheylan. Sunt oameni de vârste, experiențe și temperamente diferite, dar sunt uniți de faptul că fiecare a pierdut ceva drag și încearcă să își păstreze speranța în cele mai grele momente. Între ei se creează o formă de solidaritate discretă, bazată pe ascultare și pe respectul față de povestea celuilalt.
.png)
Tortura la care sunt supuși funcționează ca fundal constant, ca o amenințare care planează asupra lor. În contrast cu brutalitatea exterioară, dialogurile și poveștile lor devin esențiale pentru supraviețuire, aproape un ritual repetat cu obstinație.
Naratorii împart povești care reflectă Istanbulul de afară, orașul viu, supus schimbării, plin de iubire, melancolie și contrast. Prin amintirile lor apar cartiere, cafenele, străzi aglomerate, istorii de dragoste, episoade banale sau întâmplări aproape fabuloase. Prăpastia dintre realitatea celulei și lumea de deasupra devine imaginea clară a felului în care mintea poate rămâne liberă chiar și atunci când trupul este închis.
Un element central al romanului este tocmai orașul Istanbul, care capătă consistență aproape ca un personaj. El apare fragmentat, văzut prin ochii celor patru, dar tocmai această perspectivă multiplă îi dă complexitate. Istanbulul este când nostalgic, când violent, când tandru, când indiferent, un spațiu al contradicțiilor permanente. Acest atașament face din „Istanbul, Istanbul” un roman urban.
.jpg)
Până la urmă, romanul nu este unul clasic din punct de vedere al intrigii. Nu există un conflict care să evolueze spectaculos și nici o rezolvare clară. Mai degrabă asistăm la un flux de istorii care se leagă între ele și construiesc treptat ideea că povestirea însăși este o formă de rezistență.
Mi-a plăcut? Da. Totuși, trebuie să recunosc că ritmul poate deveni pe alocuri greoi, mai ales pentru cititorii care caută un ritm mai dinamic.
Cu toate acestea, „Istanbul, Istanbul” rămâne un roman puternic. În subteranele unei închisori, patru oameni continuă să trăiască prin povești, ca și cum prin ele ar menține în viață nu doar amintirea orașului, ci și propria identitate. Cartea arată că, uneori, simplul fapt de a spune o poveste înseamnă a afirma că exiști.
Ca doctor, văzusem cu ochii mei dorința săracilor de a visa atunci când se îmbolnăveau. Așteptau abătuți pe holurile spitalelor ce miroseau a medicamente. Cei care cădeau psihic mureau repede. În ultimele clipe de viață, priveau lumea pe jumătate. N-aveau reproș în ochi, ci curiozitate. Dorința lor de viață o vedeam acum și la Unchiul Küheylan.
- Notă: 3.75/5;
- Pagini: 264;
- Editură: Trei;
- O poți găsi aici.
.png&description=Istanbul, Istanbul, de Burhan Sönmez (recenzie)){kind=link}