Frankenstein sau Prometeul modern, de Mary Shelley (recenzie)
byCristian Pistol-
Dacă ar fi să caracterizez romanul scris de Mary Shelley într-o singură frază, aș spune că reprezintă una dintre cele mai puternice lecții moralizatoare din literatura clasică.
Mulți critici susțin că acest roman gotic ar fi pus bazele genului science fiction. Chiar dacă această afirmație rămâne discutată, motivele pentru care opera impresionează sunt mult mai numeroase. Unul dintre ele, pe care țin neapărat să-l amintesc, este faptul că autoarea avea doar nouăsprezece ani atunci când a publicat prima ediție a romanului, în 1818. Pentru mine, acest detaliu a fost cu adevărat surprinzător, deoarece, așa cum am menționat deja, Shelley reușește să ofere, în viziunea mea, una dintre cele mai puternice reflecții morale din literatura universală.
Dar despre ce este, în fond, cartea? Povestea este bine cunoscută, însă merită reamintită, fiindcă însăși structura ei spune deja ceva esențial despre mesajul pe care îl transmite.
Romanul pornește prin scrisorile căpitanului Robert Walton, aflat într-o expediție în zonele arctice. Prin el îl descoperim pe Victor Frankenstein, care devine naratorul propriei experiențe.
Victor nu este portretizat ca un „nebun” de la început. Dimpotrivă, este un tânăr curios, educat, pasionat de științe și animat de dorința de a înțelege mecanismele vieții. Problema apare atunci când curiozitatea se transformă în obsesie. În momentul în care vrea să depășească limitele naturale și să creeze viață din materie moartă, ambiția devine o formă de hybris, o dorință de control absolut.
Momentul în care reușește experimentul este, paradoxal, momentul în care începe tragedia. Când creatura prinde viață, Victor nu simte triumf, ci dezgust și panică. Reacția lui este esențială pentru înțelegerea conflictului, și anume nu faptul că a creat ființa este problema principală, ci faptul că o abandonează imediat.
Creatura, la rândul ei, este adesea redusă la ideea de „monstru”, dar lectura atentă arată altceva. La început, nu este violentă. Dimpotrivă, încearcă să înțeleagă lumea, să comunice, să fie acceptată. Pajalele în care-și relatează experiențele creatorului său sunt fascinante. Simți de-a dreptul dorința de acceptare. Devine agresivă abia după ani de respingere, frică și izolare. Practic, societatea și creatorul o împing spre marginalizare.
Newsletter Compact
Îți place ce citești?📚
Susține acest blog de carte abonându-te la newsletter sau urmărindu-mă online :)
😊 Gata! Mulțumesc pentru abonare!
A apărut o eroare. Te rugăm să încerci din nou.
Respect confidențialitatea ta. Te poți dezabona oricând.
Aici apare întrebarea care face romanul atât de puternic: cine este cu adevărat monstrul?
În definitiv, Victor poate fi văzut ca un om care își asumă riscuri intelectuale, dar nu și consecințele morale. Creatura este rezultatul direct al acestei iresponsabilități. Shelley nu oferă un răspuns simplu, ci îți lasă senzația că vina este împărțită.
Ce mi se pare foarte interesant este modul în care romanul vorbește despre știință fără să o demonizeze, dar nici fără să o idealizeze. Victor are cunoștințele, dar nu are pregătirea morală pentru ceea ce face. Puterea fără asumare produce haos.
Un alt nivel important al cărții este tema izolării. Atât Victor, cât și creatura trăiesc o formă profundă de singurătate. Victor se izolează din vinovăție și mai ales din dorință de răzbunare. Creatura este izolată prin respingere socială. Interesant este că amândoi ajung să fie prinși într-un cerc al suferinței care se alimentează reciproc.
-Nenorocită zi când am luat viață! am strigat chinuit de suferință. Zămislitor blestemat! De ce-ai dat formă unui monstru atât de pocit, încât până și tu mi-ai întors dezgustat spatele? Dumnezeu, în îndurarea lui, l-a făcut pe om frumos și atrăgător după chipul său, dar trupul meu e o copie spurcată a ta, mai groaznică prin chiar această asemănare. Satan îi avea pe tovarășii lui, semenii lui drăcești, să-l admire și să-l încurajeze, eu însă sunt singur și detestat.
Dialogurile dintre ei sunt probabil cele mai memorabile părți ale romanului. Creatura vorbește cu o luciditate surprinzătoare, își argumentează dorința de acceptare, își justifică crimele și își exprimă frustrarea într-un mod aproape filosofic. Tocmai prin aceste momente vedem că Shelley nu a construit un simplu antagonist, ci o voce care te obligă să te gândești la empatie și la modul în care societatea tratează ceva diferit, ceva ce nu înțelege cu adevărat.
Dincolo de poveste, aș spune că romanul funcționează și ca o reflecție asupra responsabilității creatorului față de creația sa. Indiferent că vorbim despre știință, tehnologie sau chiar artă, ideea rămâne aceeași: dacă produci ceva care poate avea impact asupra altora, nu poți pur și simplu să te retragi când apar consecințele.
Pentru mine, forța cărții stă tocmai în ambiguitatea ei. Citind-o, nu îți oferă un verdict moral simplu, ci îți arată doar ce se poate întâmpla atunci când dorința de a depăși limitele nu este dublată de asumare.
În ciuda ritmului oarecum gradat, poate anost pe alocuri, dialogurile sunt atât de încărcate de semnificație, încât nu poți să le uiți nici la mult timp după lectură.
...Căci, în timp ce-i spulberam nădejdile, eu nu-mi împlineam propriile dorințe. Ele rămâneau pururi arzătoare, nepotolite. Îmi doream încă iubire și tovărășie și eram încă disprețuit. Nu era aici o nedreptate? Doar eu să fiu proclamat nelegiuit, când tot neamul omenesc a păcătuit împotriva mea? De ce nu-l urâți pe Felix, care și-a alungat cu nerușinare prietenul de la ușă? De ce nu-l detestați pe țăranul care a vrut să-l omoare pe salvatorul copilului său? Nu, ei sunt ființe virtuoase și neprihănite! Eu, cel nenorocit și abandonat, sunt o lepădătură care poate fi disprețuită, lovită și călcată în picioare. Chiar și acum îmi fierbe sângele când mă gândesc la această nedreptate.
.png)
.png&description=Frankenstein sau Prometeul modern, de Mary Shelley (recenzie)){kind=link}