A treia lumină, de Claire Keegan (recenzie)

 „A treia lumină” marchează a doua mea întâlnire cu universul literar al lui Claire Keegan, după lectura volumului „Astfel de lucruri mărunte”, o carte scurtă, dar cu o valoare literară incontestabilă. Deci, având această bază, inevitabil, am pornit spre „A treia lumină” cu așteptări destul de mari.

 Mi-a plăcut? M-a dezamăgit? Aș spune că mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam!

 Cartea spune povestea unei fetițe trimise pentru o perioadă să locuiască într-un colț liniștit de sat. Provenind dintr-o familie numeroasă și plină de lipsuri, ea ajunge într-o casă străină, unde urmează să rămână până când mama ei va naște un alt copil. Acolo descoperă un mod de viață complet diferit, unul în care timpul curge liniștit. Cuplul care o găzduiește, neavând copii, o primește cu blândețe și grijă. Iar pentru prima dată, fetița simte căldura unei familii adevărate. Totuși, în spatele acelei liniști de vară, se ascunde o traumă: pierderea copilului pe care cei doi îl avuseseră odată.

 Ce mi-a plăcut cel mai mult este tocmai simplitatea poveștii. Keegan nu are nevoie de multe pagini ca să spună ceva profund. Ea reușește, cu o scriitură aparent simplă, să vorbească despre lucruri esențiale: despre bunătate, despre absență, despre felul în care dragostea se arată prin gesturi mici. Îți lasă spațiu să simți singur, să digeri tot ceea ce trăiește personajul.

-Nu trebuie să spui nimic, zice el. Amintește-ți chestia asta, niciodată nu ești obligată să spui nimic. De multe ori oamenii pierd doar fiindcă au ratat ocazia perfectă să tacă.

 

 Un detaliu care mi s-a părut tare sugestiv este momentul în care fetița este îmbăiată și primește haine noi. Pare o scenă banală, dar de fapt e un soi de despărțire de lumea veche, murdară și dureroasă, și o intrare într-una nouă, unde învață ce înseamnă grija - hainelor acelea nu le cunoaște povestea la început.

 Finalul, în care fetița se întoarce în casa părintească, marchează momentul unei rupturi definitive. Lumea de care fusese temporar desprinsă nu mai poate fi percepută la fel; locurile, frații care o privesc diferit, totul capătă o oarecare străinătate. Această neapartenență, această incapacitate de a se reintegra, reprezintă dovada transformării sale interioare. Keegan surprinde aici procesul maturizării afective.

-N-aveai cum să rămâi veșnic aici cu noi, două harfe bătrâne.
Stau acolo, în picioare, să mă zgâiesc la foc, încercând să nu plâng. N-am mai făcut asta de mult și, când o fac, îmi amintesc că este cel mai rău lucru cu putință.

 

 Până la urmă, „A treia lumină” e o poveste despre inocență, pierdere și felul în care lumina și umbra pot exista împreună. E o carte delicată, scurtă, dar grăitoare; genul de lectură care îți redă pofta de citit și te face să simți, pentru câteva ore, că literatura poate fi și tăcere, și mângâiere în același timp.

• Notă: 3.75/5;
• Pagini: 72;
• Editură: Trei;
• O poți găsi aici.