.png)
Am ajuns la a treia carte srisă de John Marrs pe care o citesc și se numește "Ce se ascunde între noi".
Trebuie să spun că experiența mea cu romanele lui Marrs a fost una aventuroasă. De ce? Păi, nu sunt acele cărți în care te lași purtat de poveste, relaxat, încercând să anticipezi ce urmează. Nu. La Marrs, totul se joacă pe plan psihologic. Personajele sunt duse la limită, dar au o logică interioară solidă, care le face credibile. Iar lectura, în cazul lui, nu este niciodată o experiență liniștită.
"Ce se ascunde între noi" este exact acest tip de roman. Un parcurs neobișnuit, care îți dă mereu senzația că nu știi exact ce este real și ce nu. Romanul spune povestea unei mame și a unei fiice care trăiesc împreună într-o casă plină de secrete. Relația lor este marcată de greșeli din trecut și de resentimente care nu s-au stins niciodată. În fiecare seară (aproape fiecare seară), cele două stau la masă, dar apoi fiica o duce pe mamă în pod și o încuie acolo, convinsă că astfel își face dreptate. Pe măsură ce povestea înaintează, devine clar că niciuna nu spune tot adevărul și că fiecare ascunde ceva ce ar putea schimba totul. Cartea urmărește modul în care vinovăția, teama și dorința de răzbunare pot distruge legăturile dintre oameni, chiar și atunci când aceștia sunt familie.
În cazul acestei cărți, cel mai mult mi-au plăcut personajele. Marrs are un talent real de a construi psihologii complicate fără să piardă coerență. Numai faptul că un plot atât de improbabil funcționează atât de bine spune multe despre măsura în care autorul știe să își motiveze personajele. Totul are o logică interioară clară, nimic nu pare gratuit.
Există însă și câteva lucruri care m-au convins mai puțin. Dezvăluirea legată de tată, de exemplu, mi s-a părut ușor grăbită, lipsită de acea tensiune care ar fi dat mai multă greutate finalului și, oarecum, previzibilă. De asemenea, cartea mi s-a părut pe alocuri prea lungă - sunt secțiuni care ar fi putut fi comprimate, fără ca povestea să piardă din intensitate. Ritmul, în anumite momente, se lasă domolit.
Totuși, aici cred că opiniile pot fi împărțite și, într-un fel, este firesc să fie așa. Foarte greu de stabilit care ar fi „rețeta corectă” pentru un thriller psihologic. Unii autori aleg să se concentreze pe detaliile mărunte, pe acele momente aparent banale care, puse cap la cap, construiesc un portret interior extrem de puternic. În acest caz, accentul cade pe profunzimea personajelor, pe modul în care gândesc, reacționează, se justifică și se autoamăgesc.
Pe de altă parte, există cititori care preferă un ritm mai alert, cu mai multă acțiune, răsturnări de situație și o tensiune constant vizibilă. În astfel de cazuri, introspecția riscă să devină un element secundar, iar accentul se mută pe desfășurarea evenimentelor. De aici și dilema - ce înseamnă, de fapt, un thriller reușit? O poveste care te ține cu sufletul la gură, sau una care te face să reflectezi asupra felului în care gândesc și simt oamenii?
Cred că Marrs se situează undeva la granița dintre cele două direcții. Nu mizează pe acțiune, dar nici nu renunță complet la ea. Aici, cred că fiecare ar trebui să aleagă pentru sine :) Personal, aș fi vrut mai mult dinamism.
Deci, recomand cartea? Da, pasionaților de thrillere psihologice, celor care nu se tem să pătrundă în zonele mai întunecate ale psihicului uman. Marrs chiar se pricepe foarte bine la asta.
Închid ușa și mă întind pe pat, dar nu pot să stau mult în poziția asta pentru că mă doare capul îngrozitor. Așa că mă întorc pe o parte și mă ghemuiesc în poziție fetală. Încerc să-mi revin respirând adânc calm și-mi înconjor trupul cu brațele ca să-mi opresc tremurul. Nu mă ajută nici una, nici alta. Trebuie doar să rezist cât ține cina, îmi spun. Trebuie doar să rezist cât ține cina cu ea și totul va fi din nou cum a fost înainte.
Ce mult mi-aș dori să pot crede că e adevărat!
- Notă: 3.25/5;
- Pagini: 400;
- Editură: Bookzone;
- O poți găsi aici.
.png&description=Ce se ascunde între noi, de John Marrs (recenzie)){kind=link}