Mă simt foarte bine atunci când ajung să citesc cărți clasice din literatura românească. Cea la care am ajuns de curând este "Nuntă în cer", de Mircea Eliade.
Aș minți dacă aș spune că nu am observat valul de entuziasm din partea cititorilor de pe bookstagram și, inevitabil, și mie mi-a stârnit curiozitatea. Îmi amintesc perfect cum îmi făcusem planuri să citesc ediția care include "Secretul doctorului Honigberger" și "Nopți la Singapore" într-o noapte de Halloween și cum am cumpărat-o special pentru acel moment și cum... nu am reușit :) Totuși, am ajuns mai întâi la "Nuntă în cer", o carte pe care o văzusem adesea lăudată.
Despre ce este vorba?
Este greu de rezumat o astfel de carte. Nu te poți sprijini pe o succesiune clară de evenimente, ci mai degrabă pe o stare, pe o reflecție. Romanul aduce față în față doi bărbați care, într-o noapte a sincerității, își mărturisesc poveștile de iubire ce le-au marcat profund exisența. Pe măsură ce evocările lor se împletesc, devine limpede că amândoi au fost atinși de prezența aceleiași femei, întâlnită însă în momente diferite ale vieții.
Cartea explorează fragilitatea legăturilor umane, nostalgia întâlnirilor ratate și imposibilitatea de a recuceri trecutul, oferind o poveste în care destinul și hazardul se amestecă.
Dar ce înseamnă asta, mai exact, pentru experiența de lectură? Cred că pentru a aprecia pe deplin romanul, trebuie să știi ce fel de cititor ești: unul care se bucură să descifreze profunzimi filosofice, fără a avea nevoie de o acțiune propriu-zisă, sau mai degrabă genul care caută o narațiune mai dinamică? Sau, poate, puțin din ambele?
Recunosc că mi-aș fi dorit ca romanul să aibă ceva mai multă mișcare. Este însă scris cu o măiestrie incontestabilă - pentru mine a fost o revelație să descopăr cum cineva poate construi atât de mult din foarte puțin, cum poate întreține tensiunea doar prin dialog și introspecție. A fost fascinant să observ dinamica dintre personaje și finețea cu care Eliade reușește să transmită neliniștea interacțiulior.
Totuși, uneori mi-a lipsit senzația de concret, de ancorare în evenimente. Îmi amintesc că momentele mele preferate erau cele în care personajele povesteau întâmplări efective din viața lor. Poate că și personajele ar fi fost mai clare în mintea mea, alături de anumite acțiuni ale lor, dacă ar fi existat mai multe astfel de episoade.
Desigur, aceasta a fost doar experiența mea de lectură, venind dinspre cărți care mizează mai mult pe acțiune. Sunt convins că popularitatea romanului nu este întâmplătoare. Talentul lui Eliade de a construi o poveste aproape doar din gânduri și stări este cu adevărat impresionant.
Ar trebui menționat, totodată, că se simte, pe alocuri, și amprenta unei epoci în care viziunea despre iubire și despre rolul celor implicați era diferită de cea de astăzi - o perspectivă mai tensionată, mai centrată pe trăirile masculine, care lasă uneori impresia unei delicate rigidități în raport cu femeia. Este însă o notă de epocă, nu neapărat o intenție, iar în contextul romanului, se înțelege existența ei.
Așadar, "Nuntă în cer" rămâne o meditație melancolică asupra iubirii pierdute și asupra felului în care timpul schimbă nu doar oamenii, ci și amintirile lor. Este o carte care nu se grăbește, dar care te invită să te oprești și să reflectezi.
-Noi nu suntem o pereche din această lume, încercai eu s-o mângâi. Destinul nostru nu se împlineşte aici pe pământ. Noi ne-am cunoscut numai în dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fără fruct. Întocmai ca Tristan şi Isolda, ca Dante şi Beatrice, adăugai eu zâmbind, ca să alung văzduhulacela turbure, îmbătător, din preajma noastră.
- Notă: 3.25/5;
- Pagini: 200;
- Editură: Cartex;
- O poți găsi aici.
){kind=link}