Odiseea, de Homer (recenzie)

 Am văzut cu toții ce val seismic de reacții poate stârni o ecranizare de succes pentru o carte. Interesul explodează, feed-urile se umplu de dezbateri, iar textul, de care mulți se fereau, este tras brusc sub reflectoarele culturii pop - așa cum s-a întâmplat, de pildă, după lansarea filmului lui Christopher Nolan, cu Matt Damon în rolul lui Odiseu. 

 Așa că, acum, după ce s-a mai liniștit acest val uriaș de „hype”, vin și eu cu recenzia mea pentru Odiseea, recitind-o la aproximativ un an și jumătate distanță de la prima mea întâlnire cu acest text.

 Dar înainte de a intra în această recenzie, trebuie să fac o confesiune. Odiseea este singura carte citită de mine în anul 2024 care nu a primit o notă. Știu, am văzut că foarte multă lume îi acordă un rating (pe platformele de lectură se împart lejer stele de la 1 la 5), dar eu, sincer, în continuare cred că nu se cade. Mi se pare un soi de aroganță să iei o piatră de temelie a culturii occidentale și să îi alipești 3 sau 4 stele. În viziunea mea, nu suportă un sistem modern de notare.

 Dar despre ce este vorba?

 Odiseea spune povestea chinuitorului drum spre casă al lui Odiseu/Ulise, regele din Itaca, o rătăcire de nu mai puțin de 10 ani după încheierea Războiului Troian (la fel ca Iliada, debutează în al zecelea an - în Odiseea, al rătăcirii lui Ulise, iar în Iliada, al Războiului Troian). În timp ce el traversează mări furioase, înfruntând monștri legendari, zei capricioși și vrăjitoare, acasă, soția sa Penelopa și fiul lor Telemah trebuie să țină piept unei hoarde de pețitori abuzivi care le devastează regatul.

Muză, povestește-mi despre bărbatul isteț care, după ce a dărâmat zidurile sfinte ale Troiei, a rătăcit vreme îndelungată prin cetățile multor neamuri și le-a observat obiceiurile. În lupta lui, ca să-și scape viața și să-și aducă acasă tovarășii, multe necazuri a mai tras pe mare și, la urmă, oricât s-a străduit, tot n-a reușit să-i salveze, pentru că, netoții, s-au apucat să mănânce boii Soarelui, și zeul nu i-a mai lăsat să se întoarcă. Zeițo, mândră fiică a lui Zeus, povestește-ne și nouă ceva din toate întâmplările astea.

 Totuși, dacă începi să citești această carte așteptându-te la o aventură continuă, la ritmul unui roman modern sau la o poveste cu eroi plină de acțiune, s-ar putea să fii dezamăgit. Și aici ajungem la esența operei, motivul pentru care acest text refuză cu încăpățânare să îmbătrânească. 

 Cât de actuală este, de fapt, cartea?

 Foarte, dar nu prin scenele de luptă, ci prin temele sale fundamentale. Odiseea este, în esență, povestea supraviețuirii prin intelect, nu prin forță brută. Dacă Ahile reprezenta războinicul perfect, Odiseu triumfă datorită lui metis (viclenie, istețime, adaptabilitate strategică). Textul explorează capcane umane care transcendează epocile, anume ispita uitării totale și a renunțării (insultele lotofagilor), pericolul generat de hybris, mândria exacerbată care te face să crezi că ești mai presus de legile lumii (atunci când Odiseu îl batjocorește pe Ciclop, atrăgând blestemul zeului Poseidon), și alegerea mortalității în detrimentul unei vieți eterne, dar lipsite de sens (atunci când refuză oferta nimfei Calipso). Nu în ultimul rând, este o poveste despre identitate și nostos, dorința disperată de a te întoarce acasă, de a regăsi cine ești cu adevărat după ce lumea te-a schimbat ireversibil. 

 De altfel, este de-a dreptul fascinant cum viclenia i-a atras mai târziu un soi de condamnare severă. Dante Alighieri a ales să-l expună pe Ulise direct în Infern, în cercul rezervat celor care s-au folosit de inteligență pentru a înșela și manipula. Pentru Dante, acel metis lăudat de greci (și ilustrat perfect de stratagema Calului Troian) nu era o virtute. Am putea spune că ceea ce în Antichitate îl transforma într-un erou strategic, în morala medievală a devenit un motiv de decădere.

 Un aspect pe care trebuie să-l menționez este că felul în care experimentezi textul depinde enorm de ediția aleasă. Inițial, am citit varianta de la Humanitas, care păstrează compoziția structurată pe cânturi și versuri. Este o experiență densă, solicitantă, dar importantă. Acum, la recitire, am parcurs varianta de la Bookzone, sub formă de proză. Este categoric, mai ușor de parcurs, dacă asta căutați.

Verdict?

 Așa cum am spus, refuz în continuare să îi acord o notă. Adaptările cinematografice și trendurile de pe BookTok vor tot veni și vor trece, dar greutatea ei rămâne. 

 Odiseea merită (re)citită nu pentru zeii sau pentru aura ei de piesă literară obligatorie, ci pentru că ascunde în centru un om vulnerabil, încăpățânat și dornic să ajungă acasă. La trei mii de ani distanță, luptele noastre interioare au rămas, fundamental, aceleași.

Spunând acestea, Ulise și-a pus pe umeri armele lui frumoase, i-a trezit pe Telemah și pe cei doi păstori și le-a poruncit să se înarmeze, iar ei l-au ascultat fără întârziere. Înarmați, au trecut pragul porților, cu Ulise în frunte. Lumina zilei se revărsase deja peste întregul pământ, dar Atena i-a acoperit cu o ceață deasă și i-a ajutat să părăsească cetatea nevăzuți.

• Pagini: 376;
• Editură: Bookzone;
• O poți găsi aici.