După 16 cărți scrise de Freida McFadden citite de mine, m-aș fi așteptat să știu deja până unde poate merge stilul acestei autoare. Cumva, unul dintre meritele cărților ei este tocmai faptul că au un tipar foarte ușor de recunoscut și de parcurs, la care ajungi să apelezi atunci când vrei o lectură alertă și simplă, care să te țină, până la urmă, captivat fără să-ți ceară prea mult.
„Dragă Debbie” a fost diferită. Nu în sensul în care nu am avut parte de o lectură alertă și ușor de parcurs. Din contră. Diferența constă în tipul de intrigă și în atmosfera cărții. Avem aceeași senzație a thriller-ului care ascunde ceva întunecat, doar că, de data aceasta, Freida mută mult mai mult din tensiune în zona familiei.
Dar despre ce este vorba?
Romanul o urmărește pe Debbie Mullen, femeia din spatele rubricii de ziar „Dragă Debbie”, unde ani la rând le-a oferit femeilor din New England sfaturi despre căsnicie, familie și problemele pe care nu știau cum să le rezolve. Prin scrisorile primite, Debbie ajunge să cunoască poveștile unor femei ignorate, umilite, reduse la tăcere sau chiar abuzate de soții lor. De fiecare dată, le încurajează să nu accepte mai puțin decât merită - chiar dacă, uneori, sfaturile ei sunt ceva mai neconvenționale.
Numai că, atunci când problemele ajung în propria ei familie, Debbie descoperă că sfaturile pe care le oferă altora sunt mult mai greu de urmat.
Își pierde slujba, fiicele adolescente încep să se comporte ciudat, iar în căsnicia ei apar lucruri pe care soțul încearcă să le ascundă. Cu cât viața i se duce mai mult pe râpă, cu atât Debbie are mai puțină răbdare să fie femeia calmă și rezonabilă care găsește explicații pentru comportamentul celorlalți și trece peste lucruri.
În loc să-și ignore propriile probleme, decide să adopte tactici ceva mai neconvenționale pentru ca fiecare să primească ceea ce merită.
Cum a fost să citesc această carte?
Funny și straniu în același timp.
Am început-o într-o perioadă aglomerată din viața mea și am parcurs cea mai mare parte în vacanță, terminând-o tot în vacanță. Astfel, cartea mi-a ținut companie cât a întârziat avionul, dar și în momentele în care aveam nevoie pur și simplu de ceva de citit.
Stilul de scriere este, în mare parte, cel cu care m-am obișnuit deja la Freida McFadden: capitole scurte, ritm rapid și suficiente schimbări de situație cât să vrei să mai citești „încă un capitol”. Dar aici, așa cum am spus, mi s-a părut că se adoptă o atmosferă mai domestică. Dacă ar trebui să aleg o formulare pentru cartea aceasta, probabil că aș spune că este un thriller domestic.
Și, surprinzător, mi s-a părut unul dintre cele mai relaxante thrillere pe care le-am citit de la Freida.
Sierra mă conduce spre ușă și se asigură că plec fără scandal. Mă întorc la mașină cu cele câteva lucruri luate din birou și simt cum mă cuprinde un val de tristețe pe care nu-l pot alunga. Chiar dacă nu era vorba decât de o biată fițuică locală, mi-a plăcut să lucrez aici. Îmi plăcea să-mi ofer sfaturile. Viața mea e un adevărat dezastru, dar când venea vorba de alții, mi se părea mereu că știu exact ce-ar trebui să facă.
E momentul să-mi urmez propriile sfaturi.
Romanul nu mi-a provocat genul acela de frustrare pe care îl am uneori atunci când personajele iau decizii care mă fac să vreau să intru în carte și să le spun ce să facă :)) În cazul lui Debbie, am urmărit mai degrabă cu amuzament și curiozitate felul în care situația ei se complică din ce în ce mai mult.
Mi-au plăcut și schimbările de perspectivă. La început, recunosc, am fost destul de sceptic: de ce ar trebui să ascult și perspectiva soțului? Dar pe cea a prietenei lui Debbie? Nu eram convins că am nevoie de toate aceste puncte de vedere. Pe parcurs însă, ele încep să capete sens, iar informațiile se așază într-un mod care mi-a plăcut.
Și finalul?
Pentru că trebuie să vorbim și despre el, nu-i așa?
Mi s-a părut că toate aspectele se leagă foarte natural în partea finală. Nu doar prin revelația propriu-zisă, ci și prin felul în care anumite personaje ajung să fie reinterpretate retrospectiv. Nu m-am așteptat deloc la ce am primit, astfel, cred că acesta este un semn bun.
Nu este genul de final care schimbă complet ceea ce ai citit până atunci, ci unul care rearanjează câteva dintre piesele pe care le aveai deja pe masă. Iar pentru mine, acesta este unul dintre cele mai satisfăcătoare tipuri de reveal-uri într-un cadru simplu.
Verdict?
„Dragă Debbie”, așa cum am spus, este o carte pe care aș descrie-o drept un thriller domestic, foarte ușor de citit, cu o atmosferă mai relaxată decât mă așteptam de la Freida McFadden și cu suficientă doză de mister.
Nu mi s-a părut cea mai intensă carte a autoarei și nici nu cred că asta încearcă să fie. Forța ei stă mai degrabă în dinamica personajelor, în situațiile din interiorul familiei și în felul în care alegem ce să spunem și ce nu într-o relație.
După 16 cărți scrise de Freida, poate cel mai interesant lucru este că încă reușește să-mi ofere senzația că citesc ceva familiar, dar nu complet repetitiv. Și, uneori, exact asta îmi dorect de la un thriller, anume să mă captiveze și să-mi dea motive să spun „încă un capitol” până ajung la final.
Mă uit la peticul de hârtie pe care e scrisă adresa lui Pike, încercând să-mi dau seama ce aș putea face cu această informație. Dacă soția mea chiar a făcut toate lucrurile acelea, înseamnă că este grav tulburată. S-ar putea să aibă mare nevoie de ajutor psihiatric. Căci dacă poate face toate astea, de ce altceva mai este capabilă?
Debbie ar putea fi chiar periculoasă.
- Notă: 4/5;
- Pagini: 336;
- Editură: Bookzone;
- O poți găsi aici.
