Când am terminat „În spatele ușilor închise”, am rămas cu impresia unui thriller simplu ca structură, dar surprinzător de captivant tocmai prin această simplitate bine controlată. Nu era o poveste care să epateze prin complexitate, ci mai degrabă una care miza pe tensiune psihologică și pe felul în care informația este dozată. Acum, după ce am închis și „Fiul perfect”, scris de aceeași autoare, Freida McFadden, m-am trezit într-o stare destul de asemănătoare, anume acel tip de satisfacție care vine dintr-o lectură rapidă, fluidă, dar care reușește să rămână cu tine mai mult decât te-ai aștepta.
Povestea este construită în jurul Erikăi, o mamă care trăiește cu convingerea fermă că și-a crescut fiul într-un mediu stabil, echilibrat, aproape ideal. Liam este, la prima vedere, adolescentul „perfect”: inteligent, carismatic, atent, fără comportamente problematice. Este genul de personaj care inspiră încredere (cel puțin aparentă) și care pare să confirme ideea că lucrurile pot fi, uneori, exact așa cum ar trebui să fie.
Tocmai de aceea, ruptura care apare este cu atât mai puternică. Totul se destabilizează în momentul în care poliția intervine la școală, o colegă de-a lui Liam dispărând. Faptul că el este ultima persoană care a văzut-o transformă suspiciunea într-o posibilitate reală, iar investigația începe să îl plaseze în centrul cazului. Din acel punct, povestea, aș spune eu, nu mai este doar despre ce s-a întâmplat, ci mai ales despre cum percepe Erika această situație.
Unul dintre lucrurile care funcționează foarte bine este premisa psihologică: o mamă care este convinsă de faptul că a crescut un criminal. Erika începe să retrăiască fiecare moment, fiecare gest, fiecare amintire stranie, agățându-se de acestea ca de niște probe incontestabile.
Cartea este spusă în mare parte din perspectiva Erikăi, ceea ce creează o apropiere foarte intensă față de trăirile ei. Cititorul este practic „închis” în mintea ei, asistând la procesul prin care încearcă să dea sens acestei situații. Această focalizare face ca povestea să fie atât de tensionată: nu avem acces la adevăr în mod direct pâna la final, ci la interpretarea unui personaj aflat într-o stare emoțională extremă.
— Trebuie să te mai relaxezi un pic, Erika. Totul este în regulă. Copiii se descurcă bine. Îți faci prea multe griji.
Mi-aș dori să trăiesc în universul lui Jason. În care copiii se descurcă bine și cea mai mare problemă a mea este rata uriașă la creditul pentru casă. Însă, din nefericire, în viața mea nu-i nimic atât de simplu.
Acesta e ultimul meu gând înainte să ațipesc. Habar n-am că toată lumea mea este pe cale să se destrame.
În același timp, există și câteva aspecte care ar fi putut fi dezvoltate mai mult, cred eu. Pentru că narațiunea este atât de centrată pe gândurile Erikăi, o mare parte din acțiunea concretă se concentrează spre final. Primele aproximativ două sute de pagini construiesc atmosfera, tensiunea și conflictul interior, dar uneori lasă impresia că ar mai fi fost loc pentru câteva crize mai ample.
Totuși, această alegere nu este neapărat un minus clar, ci mai degrabă o chestiune de preferință. Din acest motiv, îmi este foarte greu să o semnalez astfel.
În ansamblu, „Fiul perfect” rămâne un thriller psihologic tare interesant, construit în jurul unei idei simple, dar puternice: cât de bine putem, de fapt, să cunoaștem pe cineva; chiar și pe cei pe care îi iubim cel mai mult? Nu este o carte care să reinventeze genul, dar este una care știe exact ce vrea să facă și reușește să livreze o experiență tensionată și memorabilă.
M-am distrat citind-o.
— La revedere, mamă. Te iubesc.
— Și eu te iubesc.
Cel mai dificil lucru, atunci când Liam îmi spune „te iubesc” este că nu-mi mai dau seama dacă și asta este tot o minciună.
- Notă: 3.5/5;
- Pagini: 320;
- Editură: Bookzone;
- O poți găsi aici.
){kind=link}