Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde (recenzie)

 Cine nu a citit „Portretul lui Dorian Gray”? Aparent, eu, cel puțin până acum aproximativ o lună.

 Îmi aduc aminte cursul de literatură din primul an de facultate, când profesoara ne-a povestit, ușor amuzată, că până nu demult studiau și această carte la seminar. Și de ce s-a schimbat acest lucru? Toată lumea voia să studieze „Portretul lui Dorian Gray”. Toată lumea citise deja „Portretul lui Dorian Gray”. Așa că, din dorința de a forța studenții să iasă din zona de confort și să diversifice dezbaterile, romanul a fost scos din programă.

 Ei bine, continuându-mi rezoluția personală cu „anul clasicilor”, am ajuns și eu să deschid, în sfârșit, această carte temerară pe care o aveam de atâta vreme pe listă.

 Și cum a fost experiența de lectură?

Să spun că a fost „interesantă” ar fi mult prea puțin.

 Dar înainte, un strop de context.

 Înainte de a intra în poveste, cartea asta cere puțină contextualizare. Nu o poți savura cu adevărat dacă nu înțelegi conceptul de „decadentism”. 

 Suntem la finalul secolului al XIX-lea, într-o Londră interesantă. La suprafață, domina o societate victoriană rigidă, puritană, obsedată de utilitate și de ideea că literatura trebuie neapărat să predea o lecție de virtute. În subteran, aceiași lorzi respectabili își consumau nopțile prin bordeluri și fumătorii de opiu.

 În acest peisaj de o ipocrizie cruntă apar scriitura lui Oscar Wilde și decadentismul. Această mișcare a reprezentat o ripostă directă împotriva moralei vremii. Decadenții au luat deviza „arta pentru artă” și au transformat-o într-un mod de viață. Disprețuiau natura (pe care o considerau crudă și banală) și divinizau artificialul.

 Pentru ei, omul trebuia să devină el însuși o capodoperă. Singurul scop al existenței era vânătoarea de senzații noi, experiențe extreme și un hedonism absolut, ignorând complet ideea de păcat.

Eu cred că de s-ar găsi un om în stare să-și trăiască viața adânc și din plin, în stare să dea formă fiecărui simțământ, expresie fiecărei cugetări, conținut real fiecărui vis – cred că omenirea ar primi un asemenea nou impuls de bucurie, încât am izbuti să dăm uitării toate maladiile medievalismului și să ne întoarcem la idealul elenic – la ceva poate chiar mai desăvârșit, mai bogat decât idealul elenic.

 Am putea spune că „Portretul lui Dorian Gray” este chiar manifestul literar al acestei mișcări, mai concret, o explorare fascinantă a ce se întâmplă când principalul scop este estetica, iar morala este aruncată pe fereastră.

 Despre ce este vorba concret?

 Romanul îl urmărește pe Dorian Gray, un tânăr de o frumusețe ieșită din comun, cu o inocență aproape magnetică, care devine muza și modelul pictorului Basil Hallward. Impresionat până la fascinație de chipul și tinerețea lui Dorian, Basil îi realizează un portret magistral, fără să bănuiască o secundă că acea bucată de pânză va capăta o greutate tulburătoare în viețile lor.

 Aici intervine lordul Henry Wotton, un cinic desăvârșit, care îi otrăvește dulce mintea băiatului. Sub influența lui, Dorian începe să privească tinerețea și frumusețea ca pe singurele monede de schimb care contează cu adevărat în viață. Îngrozit de ideea declinului fizic, tânărul ajunge să-și dorească, printr-un pact faustian nerostit, să rămână veșnic așa cum e, iar portretul să suporte în locul lui toate urmele trecerii timpului.

 Dorința i se împlinește într-un mod de-a dreptul misterios și terifiant. Anii trec, iar chipul lui Dorian rămâne imaculat, neschimbat. În tot acest timp, imaginea din tablou începe să îmbătrânească și să se transforme.

Dorian Gray se uită la portret și, dintr-odată, un simțământ de ură nestăpânită împotriva lui Basil Hallward îi năpădi sufletul, ca și cum i-ar fi fost sugerat de imaginea de pe pânză, ca și cum buzele acelea întinse în rânjet i-ar fi strecurat șoapte în auz. Instinctele sălbatice ale unui animal hăituit porniră să-i clocotească în sânge și începu să-l dușmănească pe omul așezat lângă masă mai mult decât dușmănise vreodată ceva de-a lungul întregii sale vieți.

 Psihologia personajului

 Mai mult decât simpla trecere a timpului, portretul ajunge să absoarbă și să reflecte degradarea morală a protagonistului. Aici, Wilde construiește magistral psihologia personajului. Fiecare alegere egoistă, fiecare faptă crudă, fiecare viciu și păcat își lasă amprenta asupra chipului pictat. Dorian continuă să defileze prin înalta societate ca același tânăr fermecător și pur, în timp ce ascunde în el un adevărat monstru.

 

 Evoluția sa interioară, alunecarea lentă de la un băiat naiv la un hedonist lipsit de orice fel de scrupule, este disecată superb. Singurul care cunoaște adevărul este Basil, iar tensiunea romanului atinge cote de-a dreptul stranii în momentul în care pictorul încearcă să-l confrunte cu ceea ce a devenit cu adevărat creația sa.

 Verdictul meu.

 Există vreun minus? Sincer, dacă mi-ai spune să indic un aspect strict negativ la această carte, nu aș putea. Stilistic, este impecabilă. Frazele lui Wilde sunt niște aforisme tăioase pe care îți vine să le subliniezi la fiecare pagină. Dinamica personajelor este impecabilă.

 Cu toate acestea, la final, am simțit că nu îi pot oferi chiar cele 5 stele depline. Și nu pentru că i-ar lipsi ceva anume, ci dintr-un sentiment pur subiectiv. Este genul acela de situație în care recunoști valoarea incontestabilă a unei capodopere, îți place extrem de mult cum este scrisă, dar lipsește acea scânteie inexplicabilă care să te facă să rezonezi cu ea dincolo de rațiune.

 Chiar și așa, rămâne o lectură pe care aș recomanda-o fără ezitare. Wilde reușește să construiască, în jurul unei povești aparent simple, o reflecție surprinzător de actuală despre vanitate, influență și felul în care ne justificăm propriile alegeri.

Frumusețea este o formă a Geniului – este superioară Geniului, pentru că nu cere să fie explicată. Aparține datelor esențiale din lume, cum sunt lumina soarelui sau primăvara sau reflectarea în ape întunecate a acelei scoici argintii pe care o numim lună. Nu poate fi supusă întrebărilor. Are dreptul ei divin de suveranitate. Pe cei care o posedă îi face prinți.

• Notă: 4/5;
• Pagini: 320;
• Editură: Litera;
• O poți găsi aici.