Degeaba ai citit atâtea cărți, de Remus Boldea (recenzie)
byCristian Pistol-
Nu am mai avut ocazia să citesc nimic scris de Remus Boldea până acum, iar când am deschis noua sa colecție de povestiri, Degeaba ai citit atâtea cărți, am pornit fără așteptări precise. Totuși, titlul are ceva magnetic, aproape provocator. Cine nu s-a întâlnit, măcar o dată, cu acea replică aruncată în treacăt - sau, uneori, în batjocură - de cineva gata să-ți pună la îndoială pasiunea pentru lectură: „Degeaba ai citit atâtea cărți”.
Acesta este cel de-al doilea volum de proză scurtă semnat de Remus Boldea și reunește 11 povestiri care explorează direcții diferite, aparent fără o legătură între ele. Singurul fir roșu ce revine în mai multe texte este figura paternă, obsesivă și uneori apăsătoare, o temă pe care autorul o abordează cu atenție, scoțând la iveală complexitățile relațiilor dintre tați și fii.
Un aspect care mi-a plăcut în mod deosebit la această carte este felul în care Boldea reușește să aducă realitatea în fața cititorului. Majoritatea situațiilor descrise pare desprinsă din real, personajele respiră autenticitate, iar dialogurile au ritmul firesc al conversațiilor reale. Totul este completat de umor, care reușește să detensioneze multe dintre scene.
Asta-i una din plăcerile lui preferate. Să-și fumeze țigările rulate în ziare cu știri cât mai tragice. Țigara din care trage acum e rulată într-un cutremur în Turcia, cu zeci de mii de victime.
Știu că sună ca o observație tipică, dar scriitura este excelentă. Înainte să scriu această recenzie, am citit un scurt interviu acordat de autor revistei Familia, unde mărturisește că proza scurtă este terenul unde se simte foarte bine. Și se poate observa categoric acest lucru în paginile cărții: fiecare povestire are o structură, finaluri care lovesc exact unde trebuie și detalii alese atent.
Recomand această carte? Cu siguranță, da. Dacă ar fi să amintesc un singur punct critic, acela ar fi că, odată ajuns la finalul acestei antologii, rămâi cu o senzație vagă că lipsește ceva - parcă ar fi fost loc pentru mai multă intensitate, o forță suplimentară care să închidă volumul cu un impact mai puternic. Cu toate acestea, într-o perioadă în care proza scurtă este adesea trecută cu vederea în favoarea romanelor de mari dimensiuni, cartea lui Remus Boldea reamintește cât de captivantă poate fi o astfel de lectură.
Cred că m-am apucat de citit dintr-un soi de incapacitate. Nu eram bun la fotbal, iar la școală învățam cel mult mediocru. Probabil că Dumnezeu mi-a observat lipsa cronică de talent, apoi s-a scărpinat în barbă și-a stat un pic pe gânduri. «Cu ce să-l ajut pe puștiul ăsta care, la nici 16 ani, chelește?» Poate că i-am părut simpatic, pentru că a chemat un înger care ardea gazul de pomană și i-a zis: «Du-te la fraierul ăla mic și pune-i o carte în mână, să vedem ce iese».
Însă ce nu înțeleg ei e că absența lui taică-miu mi-a lăsat timp să dezvolt niște fantasme puternice. A trebuit să umplu golul ăla cu ceva. Probabil că multora dintre cei care se călugăresc le e dor de tații lor. Și astfel ajung să-l înlocuiască pe tatăl lor adevărat cu Dumnezeu. Dumnezeu e singurul tată care n-a plătit pensie alimentară.
.png)
.png&description=Degeaba ai citit atâtea cărți, de Remus Boldea (recenzie)){kind=link}