Refugiul timpului, de Gheorghi Gospodinov (recenzie)

 Când reflectăm asupra timpului, tindem adesea să-l percepem ca o distanță orientată spre viitor - cel puțin, așa se întâmplă în cazul meu. Rareori ne aplecăm cu aceeași intensitate asupra trecutului, pe care îl considerăm, poate, încheiat sau lipsit de utilitate imediată. Cu toate acestea, "Refugiul timpului" de Gheorghi Gospodinov ne invită să reevaluăm această viziune. Romanul explorează cu subtilitate și profunzime nevoia umană de a regăsi sens și alinare în amintiri, propunând o meditație originală asupra memoriei, nostalgiei și fragilității prezentului.

 Narațiunea are ca punct de plecare crearea unei "instituții" inedite, anume o clinică destinată persoanelor afectate de Alzheimer, în care fragmente din trecutul pacienților sunt reconstruite cu minuțiozitate, pentru a le permite să retrăiască momente esențiale din viețile lor. Respectivele spații terapeutice devin un fel de sanctuare ale memoriei, unde obiecte, decoruri și parfumuri din decenii demult apuse sunt aduse laolaltă pentru a stimula o formă de ancorare afectivă și identitară. Ideea este fascinantă în sine, dar ceea ce mi s-a părut cu adevărat remarcabil este felul în care acest demers aparent limitat la sfera tratării se extinde, treptat, asupra societății în ansamblu.

 Cartea urmărește cum efectele acestor clinici se răspândesc din Elveția în întreaga Europă, devenind o soluție nu doar pentru cei suferinzi, ci și pentru indivizi sănătoși, care își doresc, tot mai mult, să evadeze din prezentul incert și să se refugieze în siguranța trecutului. Gospodinov orchestrează cu multă finețe această trecere de la terapia limitată la un fenomen social amplu. Se conturează un peisaj distopic: națiuni întregi aleg să voteze, prin referendumuri, întoarcerea în perioade considerate „mai bune” din istoria lor. Am fost profund captivat de modul în care autorul imaginează aceste alegeri colective, justificările fiecărei țări și includerea unor figuri politice contemporane în acest joc al istoriei.

 Pentru mine, "Refugiul timpului" este memorabil în primul rând prin ingeniozitatea conceptului său narativ. Este o carte care nu își propune neapărat să șocheze prin întorsături de situație - deși există și un oarecare twist final -, ci care cucerește prin construcția și prin îndemnul la reflecție.  Gospodinov reușește să atingă aceste teme cu o sensibilitate aparte, dar și cu o ironie fină, care transformă romanul într-o reflecție profundă, dar nu neapărat solemnă, asupra condiției umane.

 În esență, "Refugiul timpului" este un roman vizionar, în același timp poetic și lucid, care explorează cu subtilitate dorința universală de întoarcere și pericolele acestei tendințe. Este o carte care rămâne în memorie nu doar prin ceea ce spune, ci mai ales prin felul în care ne obligă să ne privim propriul raport cu trecutul - fie că este vorba de cel personal sau de cel colectiv.

De unde vine această obsesie personală pentru trecut? De ce mă trage înapoi ca o fântână deasupra căreia m-am aplecat? De ce mă momește cu chipuri care știu că nu mai există? Ce a rămas acolo și nu am reușit să scot? Ce așteaptă acolo, în umbra acestui trecut?

• Notă: 4.25/5;
• Pagini: 352;
• Editură: Trei;
• O poți găsi aici.